În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei “patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.
Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:
“Ați auzit de aventura celor patru copii plecați din Constanța cu o barcă de pescari ca să ajungă… în America? Tocmai în America. Nu și-au luat cu ei nici apă, nici alimente, nici hartă sau compas și n'au vrut să se gândească nici la necesitatea acelui mic talisman în care cred toți marinarii moderni: busola. Singurul lor instrument modern de navigație a fost un ceasornic deșteptător, cu clopoțel deasupra. Atât. Au navigat 21 de zile. Au trecut prin furtuni, au răbdat de foame și de sete, au suferit de răul de mare, dar într’a douăzecișiuna zi au ajuns. Din întâmplare poate, numai din cauză că ceasornicul deșteptător nu era cel mai bine ales instrument de precizie, sau poate chiar din nepriceperea căpitanului expediția s'a terminat la Varna. Asta nu însemnează nimic și vina nu e numaidecât a celor patru marinari. Ei s'au dovedit curajoși, destoinici și rezistenți. Unul singur a plâns pe drum și acela numai odată când s'a ivit un vapor în zare.
Nu, vina nu-i a lor. Mai degrabă e vinovată Bulgaria care le-a pus Varna în drum. Fără Varna ei ajungeau cu siguranță în America. Drumul lor era de-a lungul coastei. Mergând așa pe lângă coastă ajungeau cu siguranță, dacă nu în America, cel puțin în Indii, și-ar fi făcut un voiaj foarte frumos. Istoria marinărească e plină de exemple care întăresc presupunerea. Dar asta e altă chestie.
Am fost alaltăieri la Constanța și am stat de vorbă cu cei patru eroi. Cel mai mare, Nicu Ionescu, capul expediției, are 17 ani. E absolvent a patru clase de liceu și un pasionat cititor al lui Jules Verne. A auzit de Alain Gerbault și de voiajurile lui, a citit literatura marinărească alui Jean Bart și a ascultat nenumărate povestiri despre mări și oceane de la marinarii Constanței și de la pescarii lipoveni. În aventura de pomină, Nicu și-a notat chiar, așa cum fac toți marinarii din cărți, întâmplările mai de seamă. Cum nu putea scrie în caietul pe care-l luase înadins, pentru că i-l udase marea, el și-a crestat cu briceagul notele în văpseaua de pe puntea de la babord. Mi-a arătat aceste note sgâriate, cu un legitim orgoliu:
- Aici am scris toată întâmplarea noastră. Voiam să se știe ce s'a întâmplat cu noi, în cazul când am fi naufragiat, căci barca ar fi fost desigur găsită de pescari.
- N'ai vrea să mai scrii o dată toată întâmplarea. S'o povestești zi cu zi, după notele însemnate pe barcă.
- Pentru ce s'o mai scriu acum?
- S'o publicăm.
- Și la ce folosește?
- Mai știi?! Poate că o citește cineva care are mijloacele să te îmbarce pe un vapor. Nu vrei să te faci marinar?
Copilul se uită în ochii mei cu ochii strălucitori de speranță.
- Altfel cum vrei să știe lumea că ești curajos, că ești gata să pleci, cum ai mai plecat, pe mare? Scrie, și poate că citește chiar ministrul armatei și vă va băga pe toți patru în vre'o școală de marină.
- Și ce să scriu?
- Tot ce vi s'a întâmplat, așa cum ai scris aici, pe barcă. Ce vi s'a întâmplat în ziua întâi, în ziua doua și așa mai departe până la sfârșit.
- Un fel de caiet de bord?
- Așa, chiar un caiet de bord.
- Dacă îl scrii în două zile, până duminică seara, mi-l aduci la hotel și-ți făgăduiesc să-l public. Scrie tot ce îți aduci aminte.
A doua seară mi-a adus un caiețel de “dictando”, cu zece file, scris curat și citeț. Zece file în care stă scrisă cum nu se poate mai frumos, o aventură marinărească, din care orice romancier ar fi construit o carte de 300 de pagini tipărite dacă le-ar fi scris în birou, cu carafa de apă și ibrikul de cafea dinainte. Așa, totul se rezumă la zece file de caiet de dictando. Mici modificări de gramatică și pe ici pe colo, de stil, cu grijă însă să nu luăm nimic din savoarea ei specială, și socotim povestirea cu totul demnă de lumina tiparului.
Iat-o:
Am furat barca lui frati-meu, ca să plecăm în America, eu împreună cu Jean Stere, Ștefan lonescu și Petrică Răiciulescu. Dacă ajungeam în America, scriam acasă ca să nu fie supărați fiindcă le trimetem bani cât face barca.
Pe Petrică îl întrețineam noi trei și-l băgam în școală. Aș fi vrut să nu-l luăm cu noi. Până în seara când am plecat nici nu știam dacă o să-l luăm. El a venit la mine și mi-a spus că o să arunce apa afară din barcă cu ghiordelul (notă: găleată făcută din lemn sau din pânză impermeabilă, folosită la bordul unei nave), când o să fie furtună, și când o să fim pe coastă după debarcare, el o să stea lângă ea, s'o păzească. I-am spus că e prea mic și dacă i se întâmplă ceva, tată-său mă va face pe mine responsabil. Am încercat să-l înșelăm. I-am spus că nu plecăm decât sâmbătă și să vină atunci, să stăm de vorbă. S'a dus acasă. Noi plecam în seara aceea. Cu un ceas înainte de îmbarcare am trimis pe Jean după el. Mi-era milă să-l las. M'am gândit la durerea lui când o să audă că am plecat singuri. A adus provizii: o pâine și un pepene.
Ștefan a mai adus o pâine, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă și un ceas deșteptător. L-a furat de la soră-sa. Eu am încărcat în barcă un rând de haine noi, două cămăși, doi saci goi și o litră de unt. Busolă n'am găsit. Pe cea mai proastă îmi cerea 100 de lei. Proviziile ne ajungeau două zile, cu economie. A doua zi seara trebuia să fim la coastă ca să ne aprovizionăm din nou. Dacă nu puteam fura nimic de prin grădini, cumpăram. Toți patru aveam la noi 450 lei. La ora 6 seara eram în barcă.
 |
| La ora 6 seara eram în barcă... |
18 Iulie: Marea liniștită. Vânt de la uscat. După o jumătate de ceas nu mai zărim decât farul din port. Jean Stere ne sfătuiește să vâslim în direcția coastei. Mi se pare că-i e cam frică. El zice însă că se teme să nu pierdem orientarea.
Se înoptează bine. Farul se vede tot mai mic. La ora 10, vântul se întețește. Tangăne așa de mult, că lui Jean îi vine rău. Se culcă încolăcit. Zice că i-e somn. Ștefan și Petrică trag mereu la ghiordele. Las un minut ramele ca să-l acopăr pe Jean cu sacii. Îi ridic capul ca să-i pun pălăria dedesupt. Nu mai poate să se țină, varsă și-i moale ca pâinea muiată.
- Ai rău de mare, Jeane?
- Mor. Lasă-mă să mor.
Marea aduce hula și ne-o varsă în barcă, din toate părțile. Până la miezul nopții vâslesc într'una. Dacă nu trage nimeni la lopeți fiecare val se frânge în barcă. Mi-e teamă că vine furtună mare și nu las nici pe Petrică nici pe Stere să se culce. Trebuie să tragă amândoi la ghiordele ca să nu se umple barca.
Cerul e tot acoperit. Lui Petrică i se pare că urlă o geamandură.
Urlă marea.
Farul nu se mai vede de mult.
Vâslesc numai ca să nu las valurile să intre în barcă. Direcția am pierdut-o de mult. Fulgeră în toate părțile cerului. Mi-e frică de uragan. Suntem uzi la piele și nu știm dacă a început să plouă.
Jean nu se mai mișcă.
Din când în când simt ceva cald împroscându-mi picioarele. Nenorocitul s'a răsucit și a venit cu capul sub bancă. Varsă pe picioarele mele. Ăsta n'o să ajungă niciodată marinar. Piciul de Petrică e mai tare decât el, gogeamite golanul. (Jean Stere are 15 ani iar Petrică 10 N. R.).”
“18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.
Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.
Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.
Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.
20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.
21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.
22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.
24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.
25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.
26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.
Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.
31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.
August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.
August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.
August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.
August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.
August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.
August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.
August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”
 |
| De la Constanța la Sizopole (Sozopol) pe Google Maps |
Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor “patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.
